Vârtejul vrăjit

Toate drepturile@Lacrima A.

Pe mările nesfârşite ale Tumbalaktei trăia o femeie. Nici prea mare, nici prea mică, nici tânără, nici bătrână, nici singură, nici împreună cu cineva. Şi-apoi care ar fi marea mirare, căci toţi locuitorii Tumbalaktei trăiau întocmai ca ea şi fiecare şedea pe o mică lume plutitoare în lumea şi mai mare plină de ape ale Tumbalaktei. Şi fiecare era cu lumea sa. Într-o zi, femeia găsi pe jos un fir de făină albă.

- O fi bună şi asta la ceva, zise, o luă de jos şi o puse într-o cutioară cu lucruri pierdute, apoi îşi văzu de ale sale. 

Noaptea, firul de făină se adună, se strecură afară din cutie şi la lumina lunii dănţui fecioară albă, luminoasă, fără griji. N-o vedea nimeni, n-o auzea nimeni, rămânea a se desfăta singură de lumina lunii. Şi aşa fu încă o noapte, şi încă una. Până când într-o altă noapte i se păru că vede o licărire mai aparte oglindindu-se pe podea, se aplecă să vadă mai bine ce e, alunecă şi se scurse printr-o crăpătură undeva sub lemn. În lumea de sub duşumele era puţină lumină, aşa încât mica făptură din făină albă părea o zeiţă ce ilumina locul.

- E ca noi şi totuşi nu e, murmurau făpturile din fire de praf şi flomoştoacele prăfoase şi bătrâne. E mai albă! E luminoasă! 

- Mai lăsaţi-mă în pace! Nu sunt ca voi!, se apăra ea. 

Dar fiinţele gri voiau s-o atingă cu orice preţ. Păarea atât de vie. 

În cele din urmă ajunse în faţa regelui locului care promise să-i dea drumul doar de va reuşi să aducă puţină lumină şi în împărăţia lui şi să-i facă supuşii fericiţi. Erau mereu nemulţumiţi pentru că erau vânaţi peste tot pe unde erau găsiţi de locuitorii oricăror alte lumi, iar în Tumbalakta o duceau greu. Era prea umed. Fiul său, fiu făcut la bătrâneţe cu o zână rea, murise de umiditate. 

- Ca să învie, o bătrână vrăjitoare mi-a zis că trebuie să-l sărute o zână. Dacă mi-l vei învia, te duc înapoi în lumea ta şi te fac mai bogată decât toate fiinţele de pe lume. 

Firul nostru de făină mai întâi refuză, dar fiecare zi ce trecea în lumea aceea o făcea tot mai gri, tot mai densă, tot mai grea.  Se stingea cu zile.  În cele din urmă cedă. Se apropie aproape târându-şi picioarele după ea de catafalcul pe care şedea nesimţitorul prinţ. "Ce nevoie să fi avut de bogăţie în cutia ei cu lucruri care ar fi trebuit să fie folositoare cândva? Prinţul era urât," se mai gândea ea. Şi dacă o fi să-i fie dată de soaţă ar însemna sfârşitul libertăţii ei din fiecare noapte de a dansa în lumina lunii.

Se aplecă şi îi dete o sărutare. Dar nu se întâmplă nimic. Pasămite, nu-l plăcuse, nu voise. Cum să dai sărutare care e totuna cu a-i da cu împrumut din suflarea ta, cuiva pe care nu-l iubeşti îndeajuns, pentru care nu simţi nimic? Închise ochii şi se gîndi la Luna ei dragă.  Dar nu apucă să-şi ducă gândurile la bun sfârşit că se pomeni cuprinsă de braţe reci, încolăcită, sărutul se transformă într-un soi de vârtej vrăjit, în care era trasă cu totul. Şi pe măsură ce ea se stingea, el învia, până când firul alb de făină plin de viaţă, rodi în el viaţa şi o pierdu pe a sa, ca toate boabele de grâu din care se naşte pâinea. 

Încă din acea noapte în Tumbalakta, locuitorii începură să moară şi toţi au ştiut că un fir de lumină îl înviase pe prinţul Lumii-de-Dedesubt şi că venise şi vremea lor să dea tribut Zânei-fără-Suflet, mama prinţului. Zâna pasămite făcea colecţie de suflete căutând un fir de lumină şi dacă or fi poveştile poveşti, şi în ziua de azi mai adună suflete sperând să găsească acel fir de lumină care s-o facă şi pe ea să simtă ceva. Orice.

- Şi a murit ea, Firul-de-Lumină?, întrebă micuţa Liora. 

- Da.

- De ce?, făcu copila cu o strâmbătură care-i făcea gropiţe adânci în colţurile gurii. 

- Fiindcă s-a aplecat să sărute moartea şi poate dacă nu l-ar fi sărutat pe acest prinţ adormit, i s-ar fi stins lumina sub podele.