Rostul pietrelor și rostul lumii

Într-o zi, un pârâu nemulțumit cu exitența sa se prezentă în fața Celui Bun.

- Uite ce e, eu unul sunt tare nemulțumit. Pe mine m-ai înfipt să curg în coastele Muntelui bătrân. E osos, e nemilos, mă mușcă cu bolovanii lui și îmi face ferfeniță fața. Vreau și eu să fiu o baltă, una mică, uite ca lacul ăla, vezi? Nu-l sâcâie nimic, doarme toată ziua la soare și mai e și cinstit, lăudat și iubit pentru că e. Lumea îi admiră fața frumoasă, lebedele îl laudă pentru cât de primitor e, stuful îi animă ochii. Vreau și eu așa. 

Și cum de obicei nimeni nu răspunde prin viu grai la asemenea interpelări, nici pârâul nu primi vreun răspuns. Cel Bun fie nu voia să răspundă, fie pur și simplu nu considera că are ce, ori poate...

Se întoarse puiul de apă la ale sale maluri sfâșiate de pietre și rădăcini de brazi. Îi venea să plângă de ciudă că nu fusese auzit. Sau cel puțin așa credea el. 

- Lasă, nu fii supărat, îi spusese un pui de afin care răsărise nu se știe cum fix pe creasta unui bolovan înfipt,tot așa, nu se știe cum, în inima albiei pârâului. O să vezi că e mai bine așa. 

- Eu nu vreau să fie bine așa, eu vreau să fie bine cum vreau eu. 

Se făcu seară. Afinul se tot chinuia să-și tragă un fir de rădăcină sexy mai aproape de crăpătura de luminiș prin care Luna, l-ar fi putut vedea. Oh, Luna! Era îndrăgostit lulea. Luna însă avea și ea ale ei povești de iubire, cu unul, Soarele, îl știți voi. Se știe despre cât de inconstant și îngâmfat e, el, Soarele care a preferat să se ducă cu una, Ziua, și s-o lase baltă pe ea, Luna. Dar Afin spera. Ce altceva putea face, că acolo unde făcuse rădăcini nici să crească măcar puțin mai înalt nu putea? N-avea unde să-și mai întindă rădăcinile, să le facă mai puternice, să o impresioneze pe Lună. Bag de seamă  că așa efeminat și sexy nu atrăgea decât curioșii care îl fotografiau cu spor și îl puneau pe Facebook. Acolo primea multe like-uri, dar nici unul dintre ele nu îl ajuta să facă rădăcini mai adânci, mai mari. 

- Am auzit eu că dacă vrei cu adevărat, poți, că obstacolele nu fac decât să te facă mai puternic și că nu trebuie decât să te iei cu ele la trântă și să le dai afară!, căscă Afinul gata să adoarmă. 

Zilele trecute, niște ciudați în teniși roșii, uzi, discutau despre lume și creștere. Afinul îi privise curios. 

- Măh, dacă dau bolovanul din drum și ajung și eu pe mal... Oare o fi posibil?, întrebase el cu jumate de gură, dar oamenii nu-l băgaseră în seamă. 

Acum, Afin aproape ar fi vrut să-l convingă pe micul râu să se unească cu el și să scuipe bolovanul afară din undele sale. Sigur ar vrea să fie liber, neîngrădit, să curgă cum îl taie capul și pe unde-o vrea.  Poate așa are să devină și el balta mult dorită. Râul ascultă, nu zise nimic. Nici lui, Cel Bun nu-i răspunsese la o adică. Dar pe măsură ce noaptea creștea, sporea și nemulțumirea lui. Iar bolovanul ăla îi stătea în ochi. Îl zgâria pe creieri! Gata! Hoooopaa! Și încă o dată, și încă una. Mai avea un bolovan și colea mai jos, pe buric, spre ieșirea din pădure, unde malurile sale se lățeau pe pietre spre nicăieri parcă. 

De dimineață lumea se trezi care pe unde: niște pitici cu o frunză de dud se treziră în lumea necunoscută a unor ciudați cu nădragii umflați, o cucuvea se trezi că de la umiditatea crescută ce-i ajunsese până aproape sub clonț făcuse o alergie strașnică, un paianjen nervos spânzura disperat deasupra unei băltoace pline ochi cu gunoaie și nu pricepea unde a dispărut colțul de casă unde se culcase, niște ridichi protestau violent că fuseseră luate cu de-a sila din grădina părintească și duse în haremul unei mlaștini și tot așa. Pârâul nu mai era. Doar izvorul său rămăsese, în rest, albia lui devenise locul unui spectacol imposibil. Dar privit de sus, de foarte sus părea și el un lac. Era, așadar, mulțumit. 

Trei copii jucându-se pe marginea lumii se luară la harță și se puseră pe aruncat bulgări de foc și de calcar unii spre alții, râzând. Unul dintre bulgări căzu în  coasta muntelui care icni. Pârâul fu închis înăuntru.

- De ce?, protesta nefericitul pârâu. Acum sunt mort! Gata! S-a zis cu mine!

Uitase, ori nu știuse pare-mi-se că în viața unui râu bolovanii sunt sunete, culoare, spațiu de săltat peste lumea volburoasă, bolborosind a proaspăt. Că da, ar fi putut orice, dar ce folos dacă nu știa care-i era rostul sub soare și-ar fi devenit băltoacă, cum devenise, băltoacă fără rost ales, doar cules.

Afinul se bucurase la început că evadase pe mal, dar, cum pământul de lângă bolovan nu se dovedi primitor cu noii veniți, tot nu crescu mai mare. Rămase o neștiută pentru toți, până când un pui de urs îi descoperi bobițele stafidite și-l trezi din nou la viață cu un gâdilat neliniștitor. 

Vârtejul vrăjit

Toate drepturile@Lacrima A.

Pe mările nesfârşite ale Tumbalaktei trăia o femeie. Nici prea mare, nici prea mică, nici tânără, nici bătrână, nici singură, nici împreună cu cineva. Şi-apoi care ar fi marea mirare, căci toţi locuitorii Tumbalaktei trăiau întocmai ca ea şi fiecare şedea pe o mică lume plutitoare în lumea şi mai mare plină de ape ale Tumbalaktei. Şi fiecare era cu lumea sa. Într-o zi, femeia găsi pe jos un fir de făină albă.

- O fi bună şi asta la ceva, zise, o luă de jos şi o puse într-o cutioară cu lucruri pierdute, apoi îşi văzu de ale sale. 

Noaptea, firul de făină se adună, se strecură afară din cutie şi la lumina lunii dănţui fecioară albă, luminoasă, fără griji. N-o vedea nimeni, n-o auzea nimeni, rămânea a se desfăta singură de lumina lunii. Şi aşa fu încă o noapte, şi încă una. Până când într-o altă noapte i se păru că vede o licărire mai aparte oglindindu-se pe podea, se aplecă să vadă mai bine ce e, alunecă şi se scurse printr-o crăpătură undeva sub lemn. În lumea de sub duşumele era puţină lumină, aşa încât mica făptură din făină albă părea o zeiţă ce ilumina locul.

- E ca noi şi totuşi nu e, murmurau făpturile din fire de praf şi flomoştoacele prăfoase şi bătrâne. E mai albă! E luminoasă! 

- Mai lăsaţi-mă în pace! Nu sunt ca voi!, se apăra ea. 

Dar fiinţele gri voiau s-o atingă cu orice preţ. Păarea atât de vie. 

În cele din urmă ajunse în faţa regelui locului care promise să-i dea drumul doar de va reuşi să aducă puţină lumină şi în împărăţia lui şi să-i facă supuşii fericiţi. Erau mereu nemulţumiţi pentru că erau vânaţi peste tot pe unde erau găsiţi de locuitorii oricăror alte lumi, iar în Tumbalakta o duceau greu. Era prea umed. Fiul său, fiu făcut la bătrâneţe cu o zână rea, murise de umiditate. 

- Ca să învie, o bătrână vrăjitoare mi-a zis că trebuie să-l sărute o zână. Dacă mi-l vei învia, te duc înapoi în lumea ta şi te fac mai bogată decât toate fiinţele de pe lume. 

Firul nostru de făină mai întâi refuză, dar fiecare zi ce trecea în lumea aceea o făcea tot mai gri, tot mai densă, tot mai grea.  Se stingea cu zile.  În cele din urmă cedă. Se apropie aproape târându-şi picioarele după ea de catafalcul pe care şedea nesimţitorul prinţ. "Ce nevoie să fi avut de bogăţie în cutia ei cu lucruri care ar fi trebuit să fie folositoare cândva? Prinţul era urât," se mai gândea ea. Şi dacă o fi să-i fie dată de soaţă ar însemna sfârşitul libertăţii ei din fiecare noapte de a dansa în lumina lunii.

Se aplecă şi îi dete o sărutare. Dar nu se întâmplă nimic. Pasămite, nu-l plăcuse, nu voise. Cum să dai sărutare care e totuna cu a-i da cu împrumut din suflarea ta, cuiva pe care nu-l iubeşti îndeajuns, pentru care nu simţi nimic? Închise ochii şi se gîndi la Luna ei dragă.  Dar nu apucă să-şi ducă gândurile la bun sfârşit că se pomeni cuprinsă de braţe reci, încolăcită, sărutul se transformă într-un soi de vârtej vrăjit, în care era trasă cu totul. Şi pe măsură ce ea se stingea, el învia, până când firul alb de făină plin de viaţă, rodi în el viaţa şi o pierdu pe a sa, ca toate boabele de grâu din care se naşte pâinea. 

Încă din acea noapte în Tumbalakta, locuitorii începură să moară şi toţi au ştiut că un fir de lumină îl înviase pe prinţul Lumii-de-Dedesubt şi că venise şi vremea lor să dea tribut Zânei-fără-Suflet, mama prinţului. Zâna pasămite făcea colecţie de suflete căutând un fir de lumină şi dacă or fi poveştile poveşti, şi în ziua de azi mai adună suflete sperând să găsească acel fir de lumină care s-o facă şi pe ea să simtă ceva. Orice.

- Şi a murit ea, Firul-de-Lumină?, întrebă micuţa Liora. 

- Da.

- De ce?, făcu copila cu o strâmbătură care-i făcea gropiţe adânci în colţurile gurii. 

- Fiindcă s-a aplecat să sărute moartea şi poate dacă nu l-ar fi sărutat pe acest prinţ adormit, i s-ar fi stins lumina sub podele.