miercuri, 16 martie 2016

Rostul pietrelor și rostul lumii


Într-o zi, un pârâu nemulțumit cu exitența sa se prezentă în fața Celui Bun.

- Uite ce e, eu unul sunt tare nemulțumit. Pe mine m-ai înfipt să curg în coastele Muntelui bătrân. E osos, e nemilos, mă mușcă cu bolovanii lui și îmi face ferfeniță fața. Vreau și eu să fiu o baltă, una mică, uite ca lacul ăla, vezi? Nu-l sâcâie nimic, doarme toată ziua la soare și mai e și cinstit, lăudat și iubit pentru că e. Lumea îi admiră fața frumoasă, lebedele îl laudă pentru cât de primitor e, stuful îi animă ochii. Vreau și eu așa. 

Și cum de obicei nimeni nu răspunde prin viu grai la asemenea interpelări, nici pârâul nu primi vreun răspuns. Cel Bun fie nu voia să răspundă, fie pur și simplu nu considera că are ce, ori poate...
Se întoarse puiul de apă la ale sale maluri sfâșiate de pietre și rădăcini de brazi. Îi venea să plângă de ciudă că nu fusese auzit. Sau cel puțin așa credea el. 

- Lasă, nu fii supărat, îi spusese un pui de afin care răsărise nu se știe cum fix pe creasta unui bolovan înfipt,tot așa, nu se știe cum, în inima albiei pârâului. O să vezi că e mai bine așa. 
- Eu nu vreau să fie bine așa, eu vreau să fie bine cum vreau eu. 

Se făcu seară. Afinul se tot chinuia să-și tragă un fir de rădăcină sexy mai aproape de crăpătura de luminiș prin care Luna, l-ar fi putut vedea. Oh, Luna! Era îndrăgostit lulea. Luna însă avea și ea ale ei povești de iubire, cu unul, Soarele, îl știți voi. Se știe despre cât de inconstant și îngâmfat e, el, Soarele care a preferat să se ducă cu una, Ziua, și s-o lase baltă pe ea, Luna. Dar Afin spera. Ce altceva putea face, că acolo unde făcuse rădăcini nici să crească măcar puțin mai înalt nu putea? N-avea unde să-și mai întindă rădăcinile, să le facă mai puternice, să o impresioneze pe Lună. Bag de seamă  că așa efeminat și sexy nu atrăgea decât curioșii care îl fotografiau cu spor și îl puneau pe Facebook. Acolo primea multe like-uri, dar nici unul dintre ele nu îl ajuta să facă rădăcini mai adânci, mai mari. 
- Am auzit eu că dacă vrei cu adevărat, poți, că obstacolele nu fac decât să te facă mai puternic și că nu trebuie decât să te iei cu ele la trântă și să le dai afară!, căscă Afinul gata să adoarmă. 
Zilele trecute, niște ciudați în teniși roșii, uzi, discutau despre lume și creștere. Afinul îi privise curios. 

- Măh, dacă dau bolovanul din drum și ajung și eu pe mal... Oare o fi posibil?, întrebase el cu jumate de gură, dar oamenii nu-l băgaseră în seamă. 

Acum, Afin aproape ar fi vrut să-l convingă pe micul râu să se unească cu el și să scuipe bolovanul afară din undele sale. Sigur ar vrea să fie liber, neîngrădit, să curgă cum îl taie capul și pe unde-o vrea.  Poate așa are să devină și el balta mult dorită. Râul ascultă, nu zise nimic. Nici lui, Cel Bun nu-i răspunsese la o adică. Dar pe măsură ce noaptea creștea, sporea și nemulțumirea lui. Iar bolovanul ăla îi stătea în ochi. Îl zgâria pe creieri! Gata! Hoooopaa! Și încă o dată, și încă una. Mai avea un bolovan și colea mai jos, pe buric, spre ieșirea din pădure, unde malurile sale se lățeau pe pietre spre nicăieri parcă. 

De dimineață lumea se trezi care pe unde: niște pitici cu o frunză de dud se treziră în lumea necunoscută a unor ciudați cu nădragii umflați, o cucuvea se trezi că de la umiditatea crescută ce-i ajunsese până aproape sub clonț făcuse o alergie strașnică, un paianjen nervos spânzura disperat deasupra unei băltoace pline ochi cu gunoaie și nu pricepea unde a dispărut colțul de casă unde se culcase, niște ridichi protestau violent că fuseseră luate cu de-a sila din grădina părintească și duse în haremul unei mlaștini și tot așa. Pârâul nu mai era. Doar izvorul său rămăsese, în rest, albia lui devenise locul unui spectacol imposibil. Dar privit de sus, de foarte sus părea și el un lac. Era, așadar, mulțumit. 

Trei copii jucându-se pe marginea lumii se luară la harță și se puseră pe aruncat bulgări de foc și de calcar unii spre alții, râzând. Unul dintre bulgări căzu în  coasta muntelui care icni. Pârâul fu închis înăuntru.

- De ce?, protesta nefericitul pârâu. Acum sunt mort! Gata! S-a zis cu mine!

Uitase, ori nu știuse pare-mi-se că în viața unui râu bolovanii sunt sunete, culoare, spațiu de săltat peste lumea volburoasă, bolborosind a proaspăt. Că da, ar fi putut orice, dar ce folos dacă nu știa care-i era rostul sub soare și-ar fi devenit băltoacă, cum devenise, băltoacă fără rost ales, doar cules.

Afinul se bucurase la început că evadase pe mal, dar, cum pământul de lângă bolovan nu se dovedi primitor cu noii veniți, tot nu crescu mai mare. Rămase o neștiută pentru toți, până când un pui de urs îi descoperi bobițele stafidite și-l trezi din nou la viață cu un gâdilat neliniștitor. 


sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Vârtejul vrăjit


Toate drepturile@Lacrima A.

Pe mările nesfârşite ale Tumbalaktei trăia o femeie. Nici prea mare, nici prea mică, nici tânără, nici bătrână, nici singură, nici împreună cu cineva. Şi-apoi care ar fi marea mirare, căci toţi locuitorii Tumbalaktei trăiau întocmai ca ea şi fiecare şedea pe o mică lume plutitoare în lumea şi mai mare plină de ape ale Tumbalaktei. Şi fiecare era cu lumea sa. Într-o zi, femeia găsi pe jos un fir de făină albă.
- O fi bună şi asta la ceva, zise, o luă de jos şi o puse într-o cutioară cu lucruri pierdute, apoi îşi văzu de ale sale. 

Noaptea, firul de făină se adună, se strecură afară din cutie şi la lumina lunii dănţui fecioară albă, luminoasă, fără griji. N-o vedea nimeni, n-o auzea nimeni, rămânea a se desfăta singură de lumina lunii. Şi aşa fu încă o noapte, şi încă una. Până când într-o altă noapte i se păru că vede o licărire mai aparte oglindindu-se pe podea, se aplecă să vadă mai bine ce e, alunecă şi se scurse printr-o crăpătură undeva sub lemn. În lumea de sub duşumele era puţină lumină, aşa încât mica făptură din făină albă părea o zeiţă ce ilumina locul.

- E ca noi şi totuşi nu e, murmurau făpturile din fire de praf şi flomoştoacele prăfoase şi bătrâne. E mai albă! E luminoasă! 
- Mai lăsaţi-mă în pace! Nu sunt ca voi!, se apăra ea. 
Dar fiinţele gri voiau s-o atingă cu orice preţ. Păarea atât de vie. 
În cele din urmă ajunse în faţa regelui locului care promise să-i dea drumul doar de va reuşi să aducă puţină lumină şi în împărăţia lui şi să-i facă supuşii fericiţi. Erau mereu nemulţumiţi pentru că erau vânaţi peste tot pe unde erau găsiţi de locuitorii oricăror alte lumi, iar în Tumbalakta o duceau greu. Era prea umed. Fiul său, fiu făcut la bătrâneţe cu o zână rea, murise de umiditate. 

- Ca să învie, o bătrână vrăjitoare mi-a zis că trebuie să-l sărute o zână. Dacă mi-l vei învia, te duc înapoi în lumea ta şi te fac mai bogată decât toate fiinţele de pe lume. 

Firul nostru de făină mai întâi refuză, dar fiecare zi ce trecea în lumea aceea o făcea tot mai gri, tot mai densă, tot mai grea.  Se stingea cu zile.  În cele din urmă cedă. Se apropie aproape târându-şi picioarele după ea de catafalcul pe care şedea nesimţitorul prinţ. "Ce nevoie să fi avut de bogăţie în cutia ei cu lucruri care ar fi trebuit să fie folositoare cândva? Prinţul era urât," se mai gândea ea. Şi dacă o fi să-i fie dată de soaţă ar însemna sfârşitul libertăţii ei din fiecare noapte de a dansa în lumina lunii.

Se aplecă şi îi dete o sărutare. Dar nu se întâmplă nimic. Pasămite, nu-l plăcuse, nu voise. Cum să dai sărutare care e totuna cu a-i da cu împrumut din suflarea ta, cuiva pe care nu-l iubeşti îndeajuns, pentru care nu simţi nimic? Închise ochii şi se gîndi la Luna ei dragă.  Dar nu apucă să-şi ducă gândurile la bun sfârşit că se pomeni cuprinsă de braţe reci, încolăcită, sărutul se transformă într-un soi de vârtej vrăjit, în care era trasă cu totul. Şi pe măsură ce ea se stingea, el învia, până când firul alb de făină plin de viaţă, rodi în el viaţa şi o pierdu pe a sa, ca toate boabele de grâu din care se naşte pâinea. 

Încă din acea noapte în Tumbalakta, locuitorii începură să moară şi toţi au ştiut că un fir de lumină îl înviase pe prinţul Lumii-de-Dedesubt şi că venise şi vremea lor să dea tribut Zânei-fără-Suflet, mama prinţului. Zâna pasămite făcea colecţie de suflete căutând un fir de lumină şi dacă or fi poveştile poveşti, şi în ziua de azi mai adună suflete sperând să găsească acel fir de lumină care s-o facă şi pe ea să simtă ceva. Orice.

- Şi a murit ea, Firul-de-Lumină?, întrebă micuţa Liora. 
- Da.
- De ce?, făcu copila cu o strâmbătură care-i făcea gropiţe adânci în colţurile gurii. 
- Fiindcă s-a aplecat să sărute moartea şi poate dacă nu l-ar fi sărutat pe acest prinţ adormit, i s-ar fi stins lumina sub podele.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Povestea Reginei Noptii - La fiaba del Fiore della Luna


Leggi in italiano in  seguito, dopo la versione in romeno


Poveste scrisa si publicata de Lacrima A
.

poveste  inspirata din mitologia filipineza

image by Karl Friedrich Schinkel, 1781–1841
A fost o data ca niciodata un tanar foarte bogat. Atat de bogat incat zice-se ar fi putut construi din bijuteriile pe care le avea un pod de la palatul sau si pana la luna, iar din banii sai ar fi putut imbraca in aur tot globul pamantesc.

Si traia acest tanar intr-un lux fara de margini, din petreceri in petreceri, in compania femeilor frumoase, bogate ca si el. Nici nu simtea omul nostru cum i-au trecut anii. Dar a simtit intr-o zi ca a venit vremea sa se aseze la casa lui. Si nu si-a dorit o fata din cele cu care petrecuse ani in sir in petreceri pline de stralucire. Voia o fata simpla, dar care sa-l iubeasca. Si intr-o zi, calatorind pe mosia sa a zarit o fata culegand flori de leac. A placut-o, a luat-o cu sine, s-au casatorit si au trait fericiti. O vreme.

Caci de la un timp incoace, tanarul nostru incepu a tanji dupa  petrecerile stralucitoare, dupa conversatiile de salon, dupa viata pe care o dusese inainte. Soata lui i se parea cam fara gust, fara stralucire si parca nici nu mai era atat de frumoasa ca atunci cand o vazuse culegand flori de leac. Era inteleapta si dulce, il iubea, dar el voia altceva. Si se intoarse la viata dinainte.

Soata lui ii ducea dorul si intr-o noapte, uitandu-se la regele Lunii ce parea a-si mana turma ca mai inainte, cum facuse dintotdeauna pe campiile fara iarba ale Lunii ii zise:

"Ce ti-as da sa-mi aduci barbatul inapoi si sa-l faci sa nu mai plece in veci de langa mine?"

Si pasami-te regele Lunii era ingerul mortii caci ii raspunse:
"Iubeste-ma pe mine si eu ti-oi da ce-mi ceri"
"Te-oi iubi si pe tine, ca e singurul dar de mi l-a dat Dumnezeu".

Si ii crescura aripi, rochia i se transforma in matase tesuta cu fire de aur si nestemate, pletele negre i se facura precum catifeaua in care straluceau stele de foc.

In ast timp barbatul cel bogat se intoarse acasa si isi striga nevasta sa vina sa-i aduca vesmintele de noapte. Strabatu intreg palatul chemand-o, dar nu fu chip sa o gaseasca. Se intoarse in dormitor mirat si uluit. Pe fereastra ce-o uitase deschisa stringandu-si soata intra un parfum suav cum nu mai simtise niciodata, in nici unul dintre saloanele de lux, la nici o femeie, oricat de bogata. Privi pe fereastra. In mijlocul gradinii ca prin minune rasarise un covor de flori mici, albe, stralucitoare, iar in mijlocul lor, sta Regina toata impodobita, parfumata, frumoasa cum n-o mai vazuse niciodata. Si-o dori mai mult ca oricand. Dar nu fu chip sa se apropie de ea.

"Am luat eu ce-ai dispretuit tu, ceea ce n-ai fost in stare sa vezi. Ai sa-i simti parfumul dulce si suav in fiecare noapte in care va dori sa se oglindeasca in lumina lunii, dar n-ai s-o mai poti atinge vreodata", spuse Regele Lunii, apoi se facu liniste.

Regina Noptii
Si de atunci incoace, spun batranii, omul nostru cel bogat sta in fiecare noapte la aceeasi fereastra sperand sa-si revada femeia, doar pentru a-i simti fie si macar o dara din parfumul pe care nu avusese intelepciunea sa-l simta si sa-l pastreze pentru sine. Si-o mai fi stand si acum cand va povestesc la aceeasi fereastra, de n-o fi murit de batranete si dor intre timp.

Iar tu sa-ti amintesti mereu de povestea bogatului fara minte cand 'oi vedea floarea iubitei Regelui Lunii: Regina noptii.





*****

Racconto scritto e pubblicato di Lacrima A.
racconto ispirato dalla mitologia filippina



image by Karl Friedrich Schinkel, 1781–1841


C'era una volta un giovane uomo ricchissimo. Era tanto ricco che la gente diceva che poteva costruire dai gioielli che aveva un ponte dal suo castello fin alla luna e che dai soldi che erano suoi, la gente diceva che poteva ricoprire in oro tutta la terra.

E viveva questo giovane in una lussuria senza confini, in feste senza paragone, sempre in compagnia delle donne belle e ricche come era anche lui. E vivendo cosi, l'uomo della nostra storia non sentiva come li passava la vita. Pero gli anni suoi correvano via. E un giorno senti che era arrivato il momento di trovarsi una sua strada nella vita. E non si desidero per se una di quelle donne con cui aveva passate tante feste in lussuria. Si desidero una giovane semplice, pero che lo potesse amare. E un giorno, mentre camminava sul suo dominio, vide una giovane ragazza raccogliendo fiori per curare le malattie della gente. Li piacque e la presse con se. Si sono sposati e hanno vissuto felici. Per un po.

Perché dopo un po di tempo, al nostro giovane comincio a mancare le feste piene di lussuria, le conversazioni di salotto, la vita che aveva vissuto prima di sposarsi. La sua moglie li pareva senza gusto, senza brillantezza e, pensava lui, non era cosi bella come l'aveva trovata in quella giornata sul campo dove raccoglieva dei fiori. Si che lo era saggia e dolce e che lo amava. Pero lui si desiderava qualcosa diverso. E ritorno alla vita che faceva prima

La sua moglie arriverò a mancarlo e una notte guardando alla luna, vide il re della Luna che sembrava di badarsi le sue pecore lunatiche come aveva sempre fatto, sugli stessi campi senza erba della Luna.
E disse la donna:

“Cosa non ti darei solo che tu mi porti l'amore dietro e che tu lo faccia di non andarsene mai più da me”.

E sembra che il re della Luna era anche l'angelo della morte perché gli disse:
“Se mi potrai amare, io ti darò ciò che mi chiedi”.

“Ti amerò anche a te, perché amare e l'unico regalo che Dio mi ha fatto in questa vita”.

E appena fini a dire queste cose, e senti come le vengono fuori delle ali, la sua roba si trasformo in una roba di seta nera, cucita in filo d'oro e con gioielli preziosi su. I suoi capelli neri sono diventati come un velluto avvolgente nero dove luccicavano stelline di fuoco.

Nel frattempo, il nostro giovane più innamorato delle feste e della lussuria torno a casa. E si chiamo la moglie per portargli la sua pigiama. Attraverso tutto il suo castello chiamandola ma non c'è stato modo di ritrovarla. Torno nella sua stanza da letto e rimasse stupito. Per la finestra che l'aveva dimenticata aperta quando l'aveva chiamata, questa volta senti entrando nella stanza un profuma dolcissimo, delicato, un profumo come non aveva mai sentito da nessuna donna, non importa quanto ricca fosse. Guardo per la finestra. A la meta del giardino era apparso da nulla un tappetino di fiori piccoli, bianchi, luccicanti. Su questo tappeto stava Regina sua moglie, tutta vestita da regina, profumata e più bella che mai. Era cosi bella come non l'aveva mai vista prima. E se la desidero più che mai. Pero non le fu permesso di avvicinarsi a lei.

Il fiore della Lune
“Ho preso io ciò che tu hai sottovalutato, ciò che non sei mai stato capace a vedere. Sentirai il profumo dolce e delicato ogni notte che lei vorrà rispecchiarsi nella luce della Luna, pero non la potrai toccare mai più”, disse il re della Luna, poi fu silenzio.

E da li in poi, dicono i vecchi, il nostro uomo ricco stava ogni notte per la stessa finestra, sperando di vedersi ancora una volta la sua donna per sentire almeno il suo profumo che prima non aveva avuto la saggezza di riconoscere e di guardare per se. E forse ancora sta a guardare ed ad aspettare per la stessa finestra se per caso non sia morto per stanchezza e vecchiaia.

Pero tu ti potrai ricordare sempre la storia di questo uomo, ogni tanto che vedrai il fiore dell'amante del re della Luna: il fiore della Luna.


sâmbătă, 16 octombrie 2010

Legenda norilor - La leggenda delle nuvole


Leggi in italiano in seguito (piu giu)

Demult odata, la inceputurile lumii cerul era atat de jos, incat oamenii il puteau atinge cu mana si dadeau chiar cu capul in el. Simplu nu era. Unii se mai suparau, altii, mai inalti, umblau cu capul in nori si se impiedicau. Ce mai, una peste alta erau vremuri altfel decat cele pe care tu si cu mine le cunoastem.

Si cum erau atat de jos norii, oamenii obisnuiau sa agate de ei tot felul de lucruri. Unii agatau acolo ustensile, altii cratite, altii haine la uscat, unii agatau acolo pana si scutecele copiilor, ca tine. Intr-o seara, o femeie gatea. Canta si se invartea in jurul focului. Isi atarnase leaganul copilului intr-un nor si-si vedea de treaba. Barbatul ei urma sa vina curand de la munca campului si voia ca totul sa fie gata si in ordine pe cand s-o intoarce el. 

Un pui de nor se tot baga si el in seama si o tot necajea. Ba ii ascundea lingura, ma ii stingea focul, ba ii sufla in par si ii imprastia pletele, ba ii ascundea piaptanul de par. Apoi ii ascunse printre nori si colierul de la gat. 

La inceput se juca femeia, dar cum era tot mai grabita a face cina, iar copilul incepuse a-i plange in leagan, femeia se enerva. Dar puiul de nor, asi! Nici vorba sa stea locului. Si intr-atat se infurie femeia cand vazu ca isi arse mancarea in oala ca se intoarse spre cer si blestema: "Sa dea Dumnezeu sa ajungi atat de sus incat sa nu te mai poata vedea lumea de aproape si sa nu mai poti cobora niciodata atat cat sa mai necajesti pe cineva!".  Si pana sa-si dea seama ce se intampla, norii incepura a se ridica, puiul de nor si el plutea tot mai in sus si o privea cu regret, iar copilul ei, si el se inalta si dus a fost. 

Si de atunci cerul a ramas sus si departe de oameni. Uneori, noaptea o sa mai vezi pe cer piaptanul femeii cand sta luna intr-o dunga, si pe fiul ei, plimbandu-se sus, cand e luna plina. Colierul ei desfacut ghideaza pelerinii noaptea. Iar tu de n-oi fi cuminte or sa te duca norii ca pe copilul femeii, acolo sus in tara norilor. Iar de-oi fi cuminte poate oi ajunge sa te joci cu puiul de nori in noaptea de aur a lumii. Dar despre noaptea asta de aur ti-oi povesti altadata.

Poveste inspirata din patrimoniul de legende filipineze, repovestita si publicata de Lacrima A.

*****


C’era una volta, molto tempo fa all’inizio del mondo quando il cielo era cosi giu e vicino alla terra che la gente lo poteva toccare con la mano e anche si colpiva la testa delle nuvole, pur camminando e si facceva male. Semplice di sicuro non era di vivere in quei giorni. Alcuni si arrabbiavano, gli altri, piu alti camminavano con la testa tra le nuvole e alle volte inciampavano pure! Ecco vedi, erano tempi diversi dai nosti, cosi come li viviamo io e te.

E come le nuvole erano cosi vicine, la gente usava ad attacare su delle cose. Alcuni si mettevano attacate alle nuvole degli attrezzi, gli altri si attacavano le pentole, o i vestiti per asciugarli. Alcuni si attacavano alle nuvole anche i pannolini dei bambini come te.

C’era una sera in quei tempi ed una donna preparava la cena. Cantava e si girava intorno al fornello. Si era lasciato il bambino in una culla attacata alle nuvole e si continuava il lavoro. Il suo uomo stava per arrivare dall’orto e voleva che tutto sia a posto quando lui sara a casa.

Una piccola nuvola si ficcava il nasino nella cucina della donna e la stuzzicava allegra. Le nascondeva il cuccchiaio, le spegneva il fuoco nel fornello, soffiava i capelli della donna oppure le nascondeva il pettine. Poi le presse la collana e l’ha nascosto tra le nuvole.

All’inizio la donna giocava anche lei, ma come il tempo diventava sempre piu stretto e doveva finire la cena subito, e come il bambino era iniziato a piangere nella sua culla attacata tra le nuvole, la donna fini per arrabbiarse con la nuvolina. Ma la nuvolina non fini per niente! E la donna si arrabbio cosi tanto quando vide che si era brucciata la cena che si giro per il cielo e bastemmio: “Che Dio ti porti cosi lontano di non poter mai essere visto dalla gente per non fare arrabbiare piu nessuno!” E prima che lei si renda conto cosa succedeva le nuvole si alzarono su, sempre piu in su, e la nuvolina volava anche lei sempre piu in alto e la guardava con dispiacere. E anche il bambino della donna, rimasto nella sua culla attacata alle nuvole, volo via per sempre.

E da quel giorno in poi il cielo e rimasto lontano dalla gente. Alle volte, durante la notte puoi vedere su il pettine della donna, quando la luna sta sdraiata per una costola. E potresti vedere cosi anche il figlio della donna, portato via in quel giorno di disgrazia. Sta camminando per la luna, quando la luna si fa vedere tutto il volto. La sua collana mostra la via dei pellegrini durante le notti lunghe di viaggio. E tu se non sarai buono finirai per essere portato via nel paese delle nuvole. E se sarai bravo la nuvolina scendera per giocare con te durante la notte d’oro del mondo. Ma di questa notte ti raccontero un’altra volta. Solo se sarai bravo.

Fiaba ispirata dal patrimonio di leggende filippine, raccontata e pubblicata di Lacrima A.

duminică, 3 octombrie 2010

Iacob cel cu Torta - Jacoppo della Torcia



@ Lacrima A.
publicata si reeditata in  2000

Cica unul pe nume Iacob, un smecher intr-o zi a vrut sa bea pe seama lu' Aghiutza. Si l-a chemat, iar Coada-n-Furca a venit. 

- Mai Coada-n-Furca hai la o bauta. Si s-au dus amandoi. Dar Iacob n-avea un sfantz. 

Si pe cand s-au cherchelit si el si dracul, zice Iacob: 
- N-am un sfant, da' tu care le poti pe toate fa bine si fa-te un banut de aur. Platim si dupa ce ies, te bagi la mine in buzunar si eu te-oi elibera.

Zis si facut. Iacob plateste consumatia si cand sare Aghiutza in buzunar la el, harst!, da de o cruce de argint. Sa moara nu alta, ca langa Sfanta Cruce nu se mai putea face la loc drac cu coarne si cu furca. Urla ca din gura de sarpe Dracul, dar Iacob asi!.  

- Da-mi drumul ca nu ti-oi face nici un rau si nici sufletul nu ti l-oi lua, se cere Dracul. Si Iacob ii da drumul dupa ce-l mai face sa promita ca nici nu l-o omora si nici un an de zile n-o mai veni pe la dansul.

Dupa un an se plimba Iacob prin padure. Si vede o minune de mar salbatic. Dracul, hop si el a ispiti omul. 
- Mai Aghiutza, eu io m-oi catara in copac, da' mai intai arata-mi tu cum se face si pe urma ma urc si eu si iti dau merele care iti fac cu ochiul. 
Aghiutza se urca in pom pentru a-i arata omului cum se face. Si pe cand sa se dea jos, hopa! Asi daca mai poate! Iacob desenase pe copac o ditai crucea. Da sa moara dracul de ciuda, da' pana nu promite ca nu-i face nici un rau, ca nu i-o duce sufletul in iad si nici ca o sa-l mai caute vreodata, Iacob nu-i da drumul.

Dupa un an de la povestea cu marul, moare Iacob si cand il vede Sfantul Petru la portile Raiului nu-l lasa sa intre. Smecherii care au baut la masa cu Dracul nu pot intra in Rai. Si-l trimite la prietenul de pahar. Dracul inca suparat foc ca mai suferise o pacaleala, taman el, seful pacalicilor, cand il vede nici ca vrea sa auda a-i da drumul in Iad, speriat foc ca poate omul asta o sa-i omoare dracii, ori o schimba regulile Intunericului. 

- La mine nu  te primesc, da' iti dau o torta sa-ti lumineze calea prin noaptea lumii. Ti-i gasi pacea si locul sufletului cand s-o termina torta. 

Si de atunci Iacob rataceste fara a-si gasi locul, iar in Ziua Mortilor, la 1 noiembrie cauta sa fure locul vreunui suflet cuminte si sa se odihneasca el in locul acestuia. De aceea oamenii temandu-se de Iacob cel cu Torta aprind lumini in cimitire si ascund lumanari in dovleci scobiti, pentru  a-l goni pe la locul sau, in noaptea lumii.
****

@ Lacrima A.
pubblicata ei reeditata in  2000

Jacoppo della Torcia


Si dice che uno di nome Jacoppo, un furbo non altro, ha voluto un giorno bere al conto di Malacoda. E ha chiamato il Coda-n-Forcella da se. E Malacoda e venuto. 

- Senti, vieni a bere insieme un po. E se ne andarono insieme. Ma Jacoppo non ha avuto un soldino. 

Ed erano alticci entrambi e Jacoppo dice al diavolo: 
- Io non sono un santo, ma tu che sai tutto fatti una moneta d'oro. Pagheremmo e dopo che esco, ti ci metti nella mia tasca e una volta fuori ti rilascio.

Detto e fatto. Jacoppo paga la consumazione, e quando salta Malacoda in tasca, schiaffo! si sente dare in schiena una croce d'argento. Niente altro che li viene da morire! Tanto che c'era intorno la Santa Croce non si poteva tornare ad essere un diavolo con corna e forcella. E si e messo ad urlare dalla tasca di Jacoppo come dalla bocca di un serpente, ma Jacoppo assi!.  

- Lasciami e non ti non faro alcun danno e non ti prendo neanche l'anima, è richiesto Malacoda. E Jacoppo lo lascia dopo lo aver fatto a promettere di non ucciderlo e di non rivederlo per un anno.  

Dopo un anno, Jacoppo stava camminando attraverso la foresta. E vede un mela selvatica, una meraviglia! Diavolo non puo star al posto suo e di non tentare lui l'uomo e, hop! 
- Mah Malacoda lo farò ad arrampicarmi sull'albero, sì, ma prima mi fai vedere come fare e poi vado su e io ti do le mele che ti hanno incitato tanto la voglia. 
Il Diavolo scala l'albero per mostrare all'uomo come farlo. E quando prova a scendere, oops! Non lo può! Jacoppo disegnò una croce sulla pianta. Il diavolo sta per morire per rabbia, ma non puo scendere sì 'fino a che promette di non dare del male all'uomo, che non lo porta all'inferno, e che non le prende l'anima. E cosi Jacoppo lo fecce andare.

Dopo un anno di storia della mela, Jacoppo muore e sale da San Pietro. Quando il santo lo vede alle porte del paradiso non lo vuole far entrare. Uno che ha ingagnato il divolo stesso ed e bevuto in tavola pure col Malacoda non può entrare in cielo. E lo mando all suo amico con cui ha bevuto. Ancora arrabbiato per cosa aveva sofferto, pure lui il Padre degli Furbi quando vede Jacoppo e lo sente che lui vuole andare all'inferno, il Malacoda ha avuto paura che forse questo uomo fara qualche fuoco per uccidere i demoni, o cambiera le regole dell'Inferno. 

- Qui da me non ti faccio entrare, ma ti do una torcia per illuminarti la strada attraverso la notte del mondo. La tua anima si trovera la pace e il suo posto solo quando la torcia sara esaurita. 

E da li che Jacoppo vaga libero per trovarsi il suo posto e nel Giorno dei Morti, il 1 ° novembre invece prova di rubare qualsiasi anima buona per stare al suo posto. Così la gente temendo questo fatto accende le candele nei cimiteri e mettono delle candele nelle zucche intagliate per spazzare Jacoppo nel luogo nella notte del mondo. 

miercuri, 28 octombrie 2009

Nel paese dell'inverno

Lumachino e andato via per trovarsi la fata che potra aiutarlo a volare. "Me lo merito questo", si dice la piccola lumaca. Non e giusto, pensa lui, che uno che si sente lumaco sia chiamato lumaca! Ride e se ne va avanti. Le sembra di aver attraversato il mondo, invece lassu qualche uccelli ridono:
- Vedete questo? E da due mesi ed e riuscito a passare solo 5 alberi dalla foresta... Hi-hi-hi...
- Ma che brutti cervelli di uccelli! Vergognatevi a ridere di una piccola lumaca, si offende Lumachino.
- E che tipo di cervello pensi che avrai tu se un giorno arriverai finalmente a volare????, si diverte da morire un gufo.
- Uno intelligente di sicuro, si arrabbia Lumachino.
- Intanto vedi di non trovare il paese dell'inverno prima di arrivare alla tua fata, e il gufo vola via.
Con molta fatica pero Lumachino va avanti. E come potrebbe andar piu veloce quando non sa ancora volare? I giorni passano, altri giorni vengono. Un albero e ancora uno. Ogni albero, un mese! Un giorno pero, appena si e messo in via, Lumachino nota che sulla sua pelle si e messa una cosa bianca, graziosa, bellissima.
- Cosa fai? Mi muovo con tanta fatica ormai!
La cosuccia bianca non dice nulla, ma neanche se ne va dalle spalle di lumachino.
- Ehii! Camina da solo, non capisci? Cosa me ne faccio con te se sei pesante?
E nulla. La cosa rimane su, senza rispondere. Intorno, volando nell'aria altre cose bianche ballano e cantano una canzone silenziosa.
**********
La presente fiaba non puo essere copiata, venduta, usata in nessun modo pubblico. E gia parte da un libro pubblicato dallo stesso autore ed e protetta dalle leggi del dirrito internazionale degli autori! Per chiedere la licenza di uso potete scrivere a prinosus@gmail.com


--------------------------------------------------------------------------------------------


Versiunea in limba romana


In tara Iernii





Melculet a plecat sa-si gaseasca zana care sa-l invete cum sa zboare. “Merit asta”, isi spunea micul melc. Nu e drept, se gandea el, ca unul care se simte Melcisor sa fie chemat Melculet! Rade si isi continua drumul. I se pare ca a traversat lumea, insa de undeva de sus, cateva pasarele se distreaza:
-          Il vedeti pe asta? De doua luni abia a parcurs 5 copaci din padurea asta! Hi-hi-hi...
-          Da ce creiere de pasare! Sa va fie rusine ca radeti de un biet melculet!, se otaraste Melculet.
-          Si tu ce fel de creier crezi c-o sa ai daca pana la urma intr-o zi chiar o sa zbori?, rade o bufnita.
-          Sigur unul inteligent!, se enerveaza Melculet.
-          Pana una alta ai grija sa n-ajungi in tara Iernii inainte sa ajungi la zana ta, spune bufnita si zboara mai incolo.

Cu multa truda, Melculet inainteaza. Si cum ar putea sa mearga mai repede daca nu stie inca sa zboare? Zilele trec, alte zile vin. Un copac, apoi un altul. Fiecare copac, o luna de mers. Intr-o zi, abia ce s-a pus la drum ca isi da seama ca i s-a pus pe spinare, direct pe piele un lucru nemaivazut, alb, gratios, superb.
-          Ce faci? Ma misc asa de greu oricum!
Minunea alba nu spune nimic dar nici nu se da jos de pe spinarea melcului.
-          Ei, umbla singura, nu pricepi? Ce ma fac cu tine daca esti grea???

Si nimic. Frumusetea alba ramane pe spinarea lui, fara sa scoata un cuvintel. In jur, alte frumuseti albe, zburatoare danseaza in aer si canta un cantec tacut.
***

Povestea de fata nu poate fi copiata, vanduta, folosita in public in nici un fel. Face deja parte dintr-o carte apartinand autorului blogului si este protejata de legile internationale ale dreptului de autor. Pentru a cere licenta de folosire puteti sa va adresati la: prinosus@gmail.com


joi, 27 august 2009

Lumachino al volo

Ed eccoci qua, con la prima fiabbetta furbetta che puoi scaricare gratis per il tuo bimbo e solo per lui.
Sia la fiaba come testo, che i disegni ha un autore solo. Niente di quello che scarichi da qui non puo essere copiato,distribuito, pubblicato, usato o riprodotto in nessun altro modo che per uso personale. La fiaba e offerta gratis per il desiderio dell'autore e fa parte da un libro piu ampio protetto della legge del copyright e dei diritti d'autore.